Gânduri despre viață și fericire

Ce ar fi dacă mâine, atunci când voi merge la medic voi afla că nu mai pot face toate cele pe care le-am considerat întotdeauna disponibile și posibile a le consuma într-o altă zi decât astăzi?

Cum aș reacționa dacă într-o zi, mergând la doctor, aș afla că tot ceea ce am avut ocazia a face și nu am făcut va rămâne doar o amintire și un gând plăcut pentru că sănătatea nu îmi mai permite a fi omul de până acum atât de liber care le avea pe toate?

Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi din cel mai tânăr, mai vânjos și ager suflet aș sfârși o epavă?

Ce spui dacă ar fi să îți spun că un suflet frumos, deosebit, tânăr și sclipitor din ce a fost a sfârșit un leu într-o cușcă invizibilă a imposibilității de a mai merge vreodată?

Ce vei tinde a crede dacă ar fi să-ți subliniez că în fiecare clipă, atunci când alegi să lași pentru mâine ceea ce poți întreprinde acum, hotărăști să fii prizonierul unei cuști invizibile, a propriei imposibilități de a trăi viața dincolo de limite auto impuse și propria convingere că ai tot timpul din lume?

Realitatea aceasta este; le avem și nu le prețuim, ne comportăm ca și cum am avea tot timpul din lume, considerăm că totul ne va sta așternut la picioare și că indiferent de cât de mult vom lovi, scuipa și murdări, totul va fi la nesfârșit mereu disponibil nouă.

O altă realitate este perisabilitatea acestor bogății cu care ne naștem și pe care le pierdem rând pe rând datorită propriei nostre imposibilități de a fi mai puțin aroganți, lași sau mincinoși.

Un adevăr la fel de crud și trist este acea zi când totul se prăbușește, sunt acele momente când aflăm că am fost înșelați, sau că minciunile noastre au fost aflate iar celălalt alege astfel un alt drum, sau acele clipe când totul ne alunecă printre degete și se risipește lăsându-ne doar cu un pumn plin de muște.

Serendipity - acel accident cu puterea de a deveni o întâmplare cu final fericit - se risipește pentru că asta suntem, niște nesăbuiți, mereu încăpățânându-ne să fie ca noi, precum impunem și vrem, convinși că mai bine de atât nu poate fi, avizi după a ridica în slăvi propriul EU, disperați în a fi ca noi sau deloc.

Le avem pe toate la îndemână și le risipim; alegem să mâncăm dezechilibrat devenind obezi, preferăm să nu ieșim a ne plimba închizându-ne în casă și deplasându-ne doar cu mașina, ne obișnuim a rămâne mici, a ne limita doar la ceea cu ce ne-am familiarizat, înconjurați doar de acea mână de oameni pe care-i considerăm cei mai buni prieteni și care sunt doar rezultat al acelorași obiceiuri pe care la rândul lor le au.

Credem că merităm totul doar pentru că existăm și că vom avea în orice moment ce vrem cum vrem, că nu trebuie să facem ceva pentru a fi așa și că dacă nu va să fie precum impunem, atunci să nu mai fie deloc.

Ne considerăm Zei, ne pierdem în propria micime și trăim fără a băga de seamă în cuști cu gratii invizibile ale aroganței și propriilor incapacități sau ale celor dimprejur care vor face totul pentru a ne ține slugi lor.

Toate până într-o zi când te trezești privind peretele circular al unui MRI (Engleză :: Magnetic resonance imaging, Română :: RMN - Rezonanță magnetică nucleară) în timp ce asculți zgomotul provocat de mașinăria care te scanează pentru a afla dacă îți mai poți folosi coloana precum o făceai odată (atunci când alergai, săreai, te răsturnai și răsuceai) sau nu.

Privești în gol peretele alb și te întrebi: “Cum de am ajuns atât de departe? Cum de am lăsat să se întâmple asta? Cum de am permis ca din sufletul tânăr, zburdalnic și de nezdruncinat să devin o epavă?”.

Asculți asurzitorul sunet și cauți să îți răspunzi la o întrebare: “Ce voi face dacă ar fi să aflu că de mâine nu mai pot merge sau și mai rău că nu îmi voi mai putea mișca mâinile și picioarele?”.

Până mai ieri, lumea era la picioarele tale; credeai că ai tot timpul din lume și îți tot promiteai că vei începe să alergi de mâine, că vei face ceea ce te împlinește de a doua zi, că vei zâmbi mai mult și să lași fericirea și succesul a te urma nu astăzi ci într-o zi, curând.

Totul îți era la picioare și credeai că le vei avea așa la infinit fără a trebui să faci ceva iar acum tot ceea ce poți vedea sunt granulele unui perete alb al unei mașinării care caută să afle cât din cele pe care le aveai când te-ai născut ți-au mai rămas la dispoziție a le putea face de acum în colo.

Și îți spui: “Dacă ar fi să aflu că de mâine ar fi să nu mai fiu, astăzi le-aș face pe toate cele pe care mi le-am dorit ți nu le-am făcut”, iar apoi, îți repeți în gând o întrebare: “Și dacă voi afla că totul este bine, că mai am o șansă, ce voi face?”.

Tu, dacă ar fi să știi că mai ai de trăit mult și bine și că ai totul la picioarele tale și în același timp să începi a trăi ca și cum mâine ar fi ultima ta zi pe acest pământ, ce ai face?